mi se spunea…Alias

Am citit “Punct contrapunct” de Aldous Huxley. Mi s-a spus că e minunată. M-am apucat să devorez pagină după pagină. 531 în total (în ediţia pe care o aveam în bibliotecă). Cu ce am rămas în urma finalizării ei aseară? Cu sentimentul că m-a plictisit teribil. Cu siguranţă eu nu ar trebui să comentez defavorabil subiectul unei carţi scrise de un autor premiat şi genial. Însă, în urma lecturii, eu nu am rămas cu nimic notabil. Evident, am citit destule cărţi îndoielnice, scrise de autori de duzină, însă de la ele nu aveam cine ştie ce aşteptări. De aici apare şi frustrarea mea. M-am aşteptat la cu totul altceva.

Cartea este remarcabil scrisă. Subiectul, şi el ar putea fi incitant. Însă ceea ce nu am găsit eu în toată povestea asta interbelică, sunt sentimentele. Nu este decât goliciune sufletească, expusă pragmatic, în pofida întâmplărilor din carte: iubire, crimă, moartea unui copil, boală, adulter, recunoaşterea greşelilor, negarea bătrâneţii. Adică eu am înţeles că este o abordare cu totul nouă şi îndrăzneaţă, în care monologul intrauman este principalul atribut al naraţiunii. Însă complexitatea personajelor ar fi trebuit să debordeze trăiri tumultuoase. Teoretic nu am ce să-i reproşez cărţii, este extrem de bine documentată, subiectul fiind contemporan scriitorului, face trimiteri la obiect, este structurată cum trebuie. Acesta este şi motivul pentru care citeam capitol după capitol, aşteptând să se întâmple ceva. Permanent apăreau noi situaţii, discuţii, gânduri, însă toate erau expuse rece, ca în spatele unui geam. Nu am putut intra în carte, nu am iubit şi nu mi-a displăcut niciun personaj. Sentimentele pe care le am pentru această carte sunt identice cu cele transmise de ea. Zero.

Aş putea-o recomanda numai celor ce pot citi cu detaşare. Stilul este inconfundabil şi foarte uşor de parcurs, logic, legat şi documentat.

eu sunt femeia care pleacă din loc în loc. şi câteodată, mă mai opresc aiurea să iubesc. nicicând zilele nu-mi sunt mai pline ca atunci când dau de vreun bărbat frumos. mai sorb un pic din tinereţea lui, din ochii lui. doar inima i-o las. n-o iau cu mine. ce-ar mai face omul fără inimă?

eu sunt femeia care a iubit în fiecare colţ de lume. câte puţin. atâta doar cât să răsuflu. iar nopţile mele cele mai bune sunt cele care au o lună plină. căci numai atunci ştiu să cânte luceferii şi marea. şi tot atunci culeg o pulbere de stea şi-un val de apă ca să mă ţină până la următoarea mea oprire.

eu sunt femeia care apare în amurg ca o nălucă, furând arareori câte un zâmbet de îndrăgostit de altă fată. şi numai atunci plec cu amintirea că am lăsat un colţ din mine în fiecare el înfiorat de amăgire.

eu sunt femeia niciodată vinovată. căci ştiu să iubesc şi ştiu să dau…poate o speranţă, poate o mângâiere la cine ştie ce hotar.

acum eu plec.

din ciclul “cealaltă viaţă”

Am fost la grătar de 1 mai. La Braşov, după cum spuneam într-un post anterior. Nu o să vă plictisesc povestind ce am făcut şi ce-am mâncat. E irelevant. O să vă împărtăşesc despre pasiunea românului de a servi carne friptă în aer liber.

Românul, în cele mai frumoase gânduri ale sale, se visează grataragiu înnăscut. Nimic ieşi din comun până acum. Americanii de la care ne place să furăm diverse, fac grătar în aer liber. Însă noi, românii, furăm şi împrumutăm numai cele rele, pe cele bune, nici nu le băgăm în seamă. Cum spuneam, americanul face grătar cu prietenii, dar o face la el în curte sau în locuri special amenajate. Românul, nu. El o face, majestuos, obligatoriu cu auditoriu, în pădure, sau pe marginea şoselei, sau mai rău, în spatele blocului. De obicei grătarul este asezonat cu muzică, tare. Nu contează stilul, nu despre asta vreau să vorbesc, despre manele, populară, rock sau disco. Omul ascultă ce-i place, e ok. Dar dacă muzica nu depăşeşte nivelul decibelilor permişi de lege, deranjând vecini de bloc, de pătură sau de pădure, apoi acela nu este grătar.

Ce este mai trist este faptul că românul, când merge la grătar, nu ia cu el decât cele necesare săturării stomacului, negândindu-se şi la mediu. Nu săriţi, fiecare dintre noi greşeşte, dar românul nu ia cu el un sac pentru gunoi, un pahar de plastic pentru mucurile de ţigară sau o sticlă cu apă pentru stingerea jarului. Dacă jarul se stinge cât mai bea el o bere după masă, bine, dacă nu, să fumege acolo! Bun.

Românul e o specie impetuoasă de grataragiu. El, grataragiul cu experienţă, are nevoie de ajutoare. Vreo trei prieteni, cei mai gălăgioşi, care fiecare dintre ei are câte doi copii total needucaţi în sensul că în public nu se urlă, stau înconjurând fripturile arzânde, dând indicaţii cu mâinile în sân. Grataragiul, după o eructaţie provocată de berea servită înainte şi în timpul operaţiunii pe prăjire, îşi şterge mâinile unsuroase de poalele pantalonilor, simţindu-se ca un semizeu.

Evident, există şi alte caractere de grataragii, care fac totul cu conştiiţa lucrului corect, însă nu ei erau în discuţie.

Era o vorbă, care spunea că omul sfinţeşte locul. De-a lungul timpului m-am convins că omul, din păcate, a început să spurce locul.

ce lasă românul după ce face un grătar.