Fiecare dintre câinii vagabonzi văzut prin intersecţii îmi aduce în minte una dintre dramele Bucureştiului în care trăim, oraşul demolat care şi-a eliberat animalele pe străzi.

Sunt mulţi, au suflete, îi doare şi simt foamea ca orice fiinţă vie. Unii s-au adaptat. Ştiu să traverseze, s-au aciuat pe lângă restaurante. Sunt un fel de cerşetori fără vorbe. Au doar ochii. De obicei căprui.

Ştiţi ce? Eu m-am săturat să cer la restaurante renumita „dog bag” în care iau rămăşiţele cinei şi o hrănesc pe Nesimţita din spatele blocului. Bine…mă bucură tumbele ei, dar m-ar ferici mai tare dacă le-ar face in cadru organizat, în curtea mea sau a unui prieten.

Mă tot gândesc la ce aş face dacă aş fi primarul capitalei, sau preşedintele statului, sau mai ştiu ce mare demnitar pe la UE. Printre primele proiecte s-ar regăsi cel legat de câinii vagabonzi. Ei bine, dar pentru că toţi aceştia trebuia să poarte un nume, li s-a spus „câini comunitari”. De parcă asta le-ar rezolva statutul sau le-ar îmbunătăţi lor calitatea vieţii.

Aş iniţia o campanie de sterilizare a tuturor, în condiţii civilizate. Iar la sfârşitul proiectului, cred că în 7-8 ani aceste animale nu ar mai fi o problemă. Speranţa lor de viaţă este scăzută. Până acum au existat numai tentative, neduse cum trebuie la capăt. Ei tot sunt pe străzi, devin agresivi, locatarii iubitori de animale din blocuri dau şpăgi pe la hinghieri, care sună înainte persoanele de contact anuntându-şi venirea pentru colectarea micilor atenţii. Mulţi fac ceva, însă e insuficient.

Aşa că, dacă tot nu am prea multă putere, măcar pot protesta. Am obosit să strâng ochii de câte ori îi văd traversând, temându-mă ca cineva îi poate lovi, sau cineva se poate accidenta încercând să nu îi lovească.

Fetiţa, câine cândva vagabond