mi se spunea…Alias

Mă sună azi o prietenă: “Auzi,” zice, “nu mergeţi mâine la un grătar la Braşov?”. Acum eu, de 1 mai, ce să fac, puteam să refuz? Mai ales că lucrez vineri pe 2…!!! Normal că nu. În concluzie, o luăm pe seară în patru la aprovizionare în Selgros. Bani aveam, timp aveam, legitimaţie aveam, chef berechet. Băgăm o ţigară la pragul maşinii şi, pe cai.

Ajungem în Selgros. Lume, subţirel. “Ia-uite” zic, “lumea e la mare, ce-i pasă ei”. Găsim un coş (a se nota, cu 50 de bani noi în fanta special amenajată) şi intrăm. Direcţia: raionul cu multă carne. Bine, bine, multă carne în imaginaţia noastră naivă. Fraţilor, era pustiu! Două pacheţele de colete de porc, ceva vită şi…cam atât! Mi s-a făcut rău. Pofteam la mici. Micii? Nici mirosul, nici urma de pe raft nu mai erau. Am vrut să plâng. Luaserăm muştar, stătuserăm la pâine sa alegem din cele două sortimente Alba şi Graham de ziceai că ne luăm mobilă, dulciuri, sucuri. Şi la carne…nada! Nimic! Finito! Kaput! Am crezut că înnebunesc, jur. Conaţionalii mei devastaseră, ziceai că vin foametea, războiul, seceta şi alte dezastre cauzate de extratereşti.

În timp ce propuneam inocentă să luăm niscaiva fleică de porc şi carne de vită, să le tocăm şi să le condimentez eu cu ce se pune la mici, văd la măcelăria vecină cu raionul de carne nişte domni bine, îmbrăcaţi în halate albe pătate cu sânge care aveau vreo patru paleţi cu tăviţe cu mici. Am zâmbit şi am trimis bărbaţii la coada deja formată din două persoane. Angajaţii Selgros ne-au ignorat privirile pline de speranţe şi întrebările legate de timpul în care acele minunăţii se vor pune pe rafturi. Atunci, o doamnă miloasă din coadă se îndură de noi şi ne spune peltic: “Sunt numai comezile”. Bine, înţeleg, dar sunt două tone de mici pe comandă??? Ne-am mai învârtit noi pe acolo, doar doar o rămâne vreo casoletă în urma festinului celor mai inspiraţi. Degeaba.

Cu o coadă mare între picioare, cu cele două casolete de cotleţele ne îndreptăm spre casă, pentru a plăti. Şi cum stăteam noi acolo, apare un cuplu în spatele nostru cu două cărucioare pline vârf cu tăvi cu mici. Eu, zâmbind galeş la domnul, îl întreb: “Nu vindeţi două casolete? Aveţi atât de multe.” La care ea, doamna, îmi răspunde: “Nu se poate, Primăria din Moreni dă de 1 mai 3000 de mici”.

M-am uitat lung în gol şi mi-am întrebat prietenii: “Mergem mâine la Moreni la un grătar?” Iar doamna, luându-mă în serios s-a grăbit să îmi răspundă: “Nu se poate, e cu bon”.

Inorogul ce-a fugit din mine aseară, s-a întors spăşit acasă. A plecat crezând că va găsi ceva mai bun, spre sud. N-a aflat nici cuiburile de cocori, nici curcubeul înfipt în boltă. N-a găsit decât frunze. Dar nici pe acelea toate. Căci şi ele plecaseră suflate de vânt, cu vreo două zile mai devreme.

Inorogul ce-a fugit din mine aseară, mi-a promis că nu mai pleacă. A spus că măcar la mine câteodată este vară. Iar atunci când este iarnă, ninge şi se poate bucura de stele. A mai spus că-i plac totuşi ochii mei uneori gri, culoare furată de la furtuni. Şi apoi s-a culcat să-şi doarmă somnul lui de inorog hoinar.
I-am mângâiat coama albă, cu împletituri în spic. L-am sărutat pe frunte, ca pe un copil obraznic şi liniştit, numai în somn. Pe copita nepotcovită strălucea un colţ de luceafăr, cine ştie de prin ce văzduh căzut. L-am cules şi i l-am prins în frunte.

Inorogul meu, fugit cândva de-acasă s-a întors la mine. Hamul este în dulap. E un ham frumos, cusut din fire de ploaie. Dar nu i l-am pus niciodată. E adevărat, inorogii nu trebuie îmblânziţi. Ei mai fug de acasă câteodată.

din ciclul “cealaltă viaţă”

Spre ruşinea mea de persoană neinformată, bine…am o scuză, m-am întors din concediul meu însorit abia pe 23 aprilie şi am intrat direct în sărbătorile pascale, am aflat abia astăzi că s-a deschis Burger King în Romania. Am întrebat colega, care a amintit într-o discuţie despre deschiderea fast food-ului, de vreo 6 ori, ca să mă conving. Şi da. Răspunsul a fost: DA, S-A DESCHIS! Am ignorat exasperarea din glasul ei. A urmat normala întrebare: unde? Având în vedere că paginile internetului sunt pline de povestiri “de la mall”, nu o sa mai plictisesc pe nimeni vorbind despre fauna locală existentă în orice astfel de stabiliment. Nu că eu aş fi vreo snoabă, a nuuu, şi eu merg la diverse mall-uri bucureştene. Mai o cumpărăturică, mai o îngheţată, mai învăţ (sau mai bine zis mă crucesc la vederea piţipoancelor şi a masculilor înconjurători) ceva despre ultima modă. S-a deschis la Băneasa Shopping City. Ultimul răcnet în seria mall-urilor de pe malul Dâmboviţei.

Nu sunt mare consumatoare de fast food. De fapt regret fiecare KFC sau McDonald’s imediat după ce-l îngurgitez, însă iubitul meu ar mânca numai astfel de mâncare. Deh, să faci ce zice doctorul, nu ce face el, spunea o pildă. Revenind. Mâine, la drum de seară, când se mai liniştesc lighioanele cu diversele perindări prin zonă şi intră şi ele liniştite la un film, ceva (bănuiec că există şi cinematograf, vorba aia, ce e mall-ul fără filme), sau îşi cară sacoşele la maşinile lor very expensive, mergem cap compas la mall. Să ne aducem şi noi aminte de vremurile bune în care mai făceam o economie pe la Viena şi intram într-un BK. Adevărul este că mi se păreau mai gustoase decât cele de la McD. Şi clar, nu numai mie, şi celor 100 de persoane care stau câte jumătate de oră pentru câte vreun meniu Whooper. Aud glasuri rele, care au mâncat deja şi cică nu e aşa de bun ca pe meleaguri spaniole sau germane. Dar de, trebuie să încercăm şi aici. Oricum, tare mi-e teamă că prietenul meu va face potecuţă la Baneasa, după merinde, până o da Dumnezeu să se mai deschidă vreunul prin centru, mai aproape.

Acum, ce să mai spun, intrăm şi noi în rândul lumii, cu toate că până nu aduc înapoi Dunkin’Donuts nu voi avea linişte! Am spus.

Am mers şi-n acest an, ca în fiecare, să iau Lumină. Pe străzi, mai puţină lume ca niciodată. La biserică aşişderea. Nu am avut pretenţia vreodată că respect dogmele creştine aşa cum o fac cei mai „credincioşi” ca mine. O fac în felul meu, aşa cum o face poate fiecare dintre noi, în epoca evoluţiei materiale.

În noaptea de Înviere majoritatea oamenilor este prinsă de febra ecumenică. Dacă i-aş lua la bani mărunţi, nu sunt sigură că aş găsi o mână dintre ei să îmi explice obiectiv motivul pentru care merg să ia Lumină. Unii o fac pentru socializare, alţii să se mai împace cu Dumnezeu şi cu ei înşişi. Majoritatea merge acolo, nu pentru încărcătura spirituală a momentului, ci pentru circumstanţă, nefiind întru totul ordodocşi practicanţi.

Bine, bine, dar cine sunt eu ca să pot judeca alţi păcătoşi asemenea mie? Nu vreau să intru în polemici religioase nici măcar cu mine însămi pentru e clar că nu aş avea argumente, o parte din mine, cea cu frica lui Dumnezeu mi-ar da peste gură, iar cealaltă parte, cea care pune întrebări ar duce discuţia la nesfârşit.

Şi totuşi…de ce merg oamenii la Înviere astăzi? Pentru că majoritatea merge o singură dată pe an, în această noapte, unii pentru a fi în rândul lumii, adică a fi la modă, adică în trend. Pe aceşti oameni nu-i poţi vedea la slujba de duminică. Prea puţini înţeleg valoarea moralei creştine şi mai puţini dintre ei o aplică.

Oamenii sunt atinşi de epifanie în Sâmbăta Paştilor şi apoi spre seară o mână nevăzută îi mână, la ora 23.30, organizaţi în cohorte de credincioşi de circumstanţă, către curţile bisericilor, din care oricum nu ajung să audă slujba începută de ceva vreme. Atunci gâturile se întind, se întreabă „ce-a zis ăla?”, şi apoi se trece la continuarea discuţiei despre vecina de la 4 care găteşte cu uşa apartamentului deschisă, sau despre prietena care a primit de Iepuraş ultimul model de Nokia. Apoi, înainte de plecare pe la 00.20, mormăie câteva dintre versurile cântate de preot şi fericiţi, împăcaţi, cu o candelă în mână pleacă spre casă, cuminecaţi. O parte dintre ei îşi simt astfel datoriile către divinitate plătite pentru următorul an.

Am cunoscut cândva un înger. Era tare abătut. Îi murise omul. Nu sunt sigură dacă l-am întâlnit aievea sau umblând aiurea cu gândurile printre nori. Cert este că m-a impresionat profund lipsa pe care el o simţea. I-am văzut-o în ochi, în mâini şi-n aripi. Rătăcea căutând un anume mormânt, ca să poată plânge.

Nu am crezut că îngerii nu sunt mereu zâmbitori. Nu a vrut să îmi spună cum îl cheamă. M-am ţinut după el, ca vrăjită, încercând să calc numai pe urmele tălpilor lui goale. Am vrut să îi dau un pahar cu apă. M-a refuzat. L-am întrebat atunci ce o să facă. O sa plece din Rai, rătăcind alături de sufletul omului lui, sau va prelua un alt om la naştere. A dat din umeri, aripile căzându-i grele pe lângă trupul îmbrăcat în alb. Era ciudat pentru că nu era blond. Şi nici nu avea ochi albaştri. Nici măcar frumos nu era şi în plus era neras. Dar privirea lui, în care era adunată toată durerea lumii este cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată.

Îmi venea să îi pun o mie de întrebări, pământeşti, naive, despre vieţi de după moarte, grădini sau şerpi. Nu am putut să zic nimic. El mergea, vădit doritor de singurătate, aplecat spre amintiri.

„Şi totuşi, ce vei face?”, am insistat. Şi-a deschis aripile, s-a uitat la mine, mi-a zâmbit şi mi-a spus…”Mă duc să îmi jelesc omul”.